Îmi dau fără rușine like la fiecare newsletter pe care reușesc să-l scriu. La ăsta cred că o să apăs pe inimioara aia cu draci, poftă și recunoștință, dacă îl termin vreodată. E un newsletter pe care trebuia să-l trimit de la finalul lui ianuarie, unul din seria pe care (mi-)am promis-o pentru noul an: bine cu forța sau cinci lucruri bune pe care le fac pentru mine într-o lună. Încă puțin și se termină februarie, și eu încă n-am povestit despre ce am făcut în ianuarie. Practic, încă n-am trimis prima ediție a minunatului meu plan. Am de ales: fie să-l trimit acum, fie să mă prefac că n-am vorbit niciodată despre așa ceva. Sunt chiar curioasă dacă își mai amintește cineva că am zis asta sau dacă puteam pur și simplu să-mi văd de treabă în continuare, fără să mă muștruluiască cineva la un moment dat că n-am făcut-o. Îmi dau totuși o șansă, pe principiul că nu e niciodată prea târziu. Dar prea penibil poate fi.

Am fost ocupată, nu zic nu. Am trecut prin două weekenduri în care mi-am vomitat sufletul de la un virus pe care l-a invitat Theo la noi acasă fără să ne ceară voie. Am tot avut proiecte și, în zilele în care nu mai făcea câte o febră subită, munceam și eu cu orele fără să mă ridic de pe scaun, uitând să beau și apă, ca în vremurile alea bune. Dar chiar și așa, nu asta m-a ținut în loc să scriu, ci mai degrabă teama că n-ai avea de ce să citești asta. De fiecare dată când deschideam draftul să mă pun pe scris, îmi veneau în minte oamenii ăia care trimit newslettere interesante cu o listă de recomandări pentru care pare că au ascultat 100 de podcasturi, au citit 10 cărți într-o lună și au văzut toate documentarele care pot exista pe o temă înainte să dea „send”. Habar n-am dacă sunt, dar par extrem de bine pregătiți. Și, cu ei în minte, mi-e foarte la îndemână să mi se pară degeaba ce reușesc eu să strecor în timpul meu liber gâtuit și ciopârțit.

Dar să nu uităm de unde am plecat. Am zis că fac asta după un 2024 în care m-am prăjit, obosit și ignorat până la refuz. Am zis că scriu ca să fac, nu că fac ca să scriu. Am zis că vreau să mă simt din nou mai om și că-mi voi face bine și cu de-a sila, dacă e nevoie. Dar n-a fost nevoie. În ianuarie chiar mi-a ieșit. Am făcut mai multe decât făceam probabil într-o lună în care nu eram mamă. A fost și entuziasmul începutului, dar și faptul că, spoiler alert, am fost aproape toată luna în România.

Dar să începem: 5 lucruri (au fost mai multe, dar dacă mă lungesc, probabil nu o să trimit newsletterul ăsta niciodată) pe care le-am făcut pentru mine în ianuarie.

#1 Am fost o lună în România

Și a fost excelent. Am văzut practic trailerul de la posibila mea viață cu copil în București, aproape de ai mei. Un film liniștit, cu bunici entuziasmați, cu nepot satisfăcut, fără viruși și păduchi aduși de la grădiniță. Un film în care aveam timp să mă uit în gol, să-mi revăd prieteni dragi și chiar să obosesc de la atâta viață socială. O producție românească, totuși, în care discuțiile cu părinții se aprind și încălzesc faianța de pe pereții din bucătărie, până când simți că fierbi de nervi.

Evident că am ieșit la cafele overpriced, am mâncat în locuri noi, pe care le văzusem de ceva timp pe la oameni pe Instagram, și am stat mult prin RATB. Ador să mă plimb prin București cu tramvaiul și să iau pulsul orașului din ce văd pe geam și din ce aud vorbindu-se pe lângă mine. Dar două lucruri m-au impresionat și vreau să le las aici.

1. Faptul că a apărut o stație de tramvai în pasajul Piața Victoriei. Uau, câtă nevoie am avut de asta atâția ani. Efectiv, bravo!

2. Un restaurant vietnamez obscur de pe șoseaua Fundeni. Bep Viet îi zice. Ce oameni drăguți și ce mâncare bună și sinceră! Nu știu dacă am fost eu influențată de faptul că eram cu fetele de care îmi fusese dor rău, dar cred că o să-l pun moț în topul celor mai delicioase locuri în care am încercat mâncare vietnameză.

#2 Am fost la cinema de 3 ori și jumătate

Când ai un copil mic, mersul la cinema e la fel de probabil ca succesul pe care-l ai la aparatele alea în care, după ce bagi o monedă, încerci din start fără speranță să apuci un papițoi cu un clește. Mai mult, în Berlin am nimerit să locuim în cel mai german cartier, în care—știu că e greu de crezut—dar absolut toate filmele care rulează în cinema sunt dublate. Anul ăsta, ca plan de a mai învăța niște germană, mă gândesc totuși să merg la un film pe lună și aici. Dar până să vă povestesc despre cât de dubios e să vezi filme dublate, o să vă zic despre cât de bine s-a simțit să fiu din nou la cinema, în compania soră-mii, cu care mă cufundam într-o relaxare blândă de cum ne așezam la coadă la floricele.

Am fost la Baby Girl, pe care n-am apucat să-l văd până la final. Fix când începusem să mă îndrăgostesc de Harris Dickinson, m-a sunat mama să-mi zică să vin acasă că, citez: „plânge Theo. nu vrea să doarmă și strigă mama.”

Am mai fost la unul pe care efectiv n-am chef să-l menționez. Mă oftic doar că a plâns Theo la Baby Girl și nu la ăsta.

Am mai văzut Nosferatu, care mi-a plăcut mult și m-a făcut să realizez că, de când am devenit mamă, nu mă mai sperie filmele de groază. De fel, după ce-mi făceam curaj să văd un film horror, mă urmărea vreo săptămână o senzație stranie când mă perindam prin casă în întuneric, dar acum, singurul lucru care m-a speriat când am ajuns acasă și m-am băgat în pat a fost gândul că Theo ar putea să se trezească peste noapte. A fost un film lung, care m-a ținut trează mult prea mult peste ora care-mi permite să fiu funcțională.

Și Bird, un film care m-a conectat instant la natură. E acolo o scenă în care protagonista face pipi într-o iarbă înaltă și, fix atunci, bate un vânt care începe să facă valuri în iarbă și transformă pajiștea într-o mare verde și agitată. Nu-i nimic mai frumos decât un pipi, vara, într-un colț de natură. Frumos film, dar și trist. Acum mi-e și mai greu să văd copii care suferă. Și filmul ăsta vorbește despre copilării grele.

#3 Am terminat o carte începută acum jumătate de an

N-aveam în plan să merg în București ca să stau în casă și să citesc. Dar după mesajul primit în mijlocul filmului, mama s-a speriat de plânsul lui Theo mai mult decât s-a speriat Theo că nu eram eu acasă și mi-a dat impresia că nu mai vrea să rămână singură cu el la ora somnului. Așa că am sfârșit cu ea, pe canapea, aproape în fiecare seară. Mama cu integrame și seriale turcești, eu cu „Vreau să aud numai de bine”, o carte care m-a prins rău.

Nu știu cum s-a nimerit, dar tot părinte era și personajul principal. Unul mega anxios care parcă ba mă făcea să mă simt bine că nu-s la fel de panicată ca el, ba reușea să-mi paseze câteva frici la care nici nu apucasem să mă gândesc până atunci. Mi-au plăcut mult personajele, despre care aveam chef să mai știu și după ce am terminat cartea. Dar, în mod bizar, chiar dacă povestea nu era despre relația lui cu partenera, din cartea asta eu am rămas cu cearta lor oribilă dinainte de divorț.

Pneumonie, copil, cât faci tu, cât fac eu, presiune, bani, cine doarme mai mult, cine e mai rupt, cine merită cu adevărat să se plângă? Parcă partea aia m-a durut cel mai tare.

#4 Am fost la masaj

A dat soră-mea două telefoane și m-a programat. A doua zi eram întinsă pe o masă de masaj, în garsoniera unei tipe cu mâini de aur și logoree. Nu-mi venea să cred că am așteptat doi ani momentul ăsta și am nimerit într-o furtună de povești spuse la momentul cel mai nepotrivit. Primele 10 minute m-am simțit efectiv torturată, după care, pe măsură ce mă masa, am ales să nu mai aud nimic și să mă relaxez. Chiar am reușit. A fost așa de bine, că aș mai merge și a doua oară tot la ea.

#5 Am făcut un 7 days yoga challenge. Într-o lună.

De obicei, la început de an, Adriene, tipa cu care probabil face tot internetul yoga online, lansa câte un yoga challenge care dura 31 de zile. Mă băgam. Mă țineam. Mă mișcam. Anul ăsta, în schimb, ca un făcut, a lansat ceva mai fezabil și pentru mine: Prana, a 7 days yoga journey. Practic, 7 sesiuni de yoga scurte, ușurele, genul de mișcare pe care vrei s-o faci când n-ai chef de sport, dar nu vrei să te simți prost că stai ca o cloșcă toată ziua. Și am reușit să le fac pe toate, dar nu în 7 zile consecutive, ci într-o lună. Contează!

A fost o lună plină. Ca să fac tot ce am povestit mai sus, a fost nevoie de o întreagă echipă: bunici, mătuși, prieteni, piloți de avioane, bucătarii care au gătit mâncarea vietnameză, oamenii de la cinema, fata de la masaj, Adriene, Tudor Ganea cu cartea lui catchy, Nicușor Dan, care a mai îmbunătățit mijlocul de transport în București. Sunt recunoscătoare pentru oricine a contribuit la asta. Dar cea mai recunoscătoare sunt pentru faptul că mi-am mișcat curul să le fac pe toate. Tot așa s-o țin!

Pfoi, nu-mi vine să cred că l-am terminat și îi dau send.

Acum vă mulțumesc pentru atenție și închei, că abia aștept să-mi dau like.

Toate bune, bune de tot,
Alice

Share