Nu se vedea că are pneumonie. Cât am așteptat la urgență, aproape că mă simțeam prost când îl vedeam zburdând pe acolo așa vioi. Avea o răceală care, în fiecare dimineață, părea că e pe sfârșite și o febră care revenea în fiecare seară de vreo săptămână. Îmi imaginam că o să stăm mult la o coadă, înconjurați de toate șansele de a lua alți viruși, doar ca să-l asculte un pic un doctor cu stetoscopul și să ne prescrie un medicament. Voiam doar să terminăm odată cu povestea asta și să mergem acasă să numărăm în continuare zilele până la Crăciun. Dar asta s-a întâmplat abia după 3 zile în care Theo a stat cablat la trei aparate medicale care ne-au arestat viețile și le-au închis într-o cameră de spital în care ne puteam mișca pe o arie de doar doi metri în jurul nostru.

Primul cablu: un senzor prins de degetul mare de la picior, care i-a măsurat în fiecare secundă pulsul și saturația. Al doilea cablu: cel legat de branulă, prin care i s-au administrat constant antibiotic și săruri de hidratare. Al treilea cablu: unul cum numai în filme mai văzusem până atunci, care pleca de la o sursă de oxigen și ajungea fix în nările micului nostru pacient.

Să treci, în doar jumătate de oră, de la imaginea lui zburdând vesel pe holurile spitalului la el speriat și enervat la maximum de toate firele și necunoscuții care-l atingeau constant, este crunt. Cu fiecare cablu mufat, Theo parcă începea să se simtă mai rău. Iar eu simțeam, la rândul meu, cum sunt și eu conectată la surse sigure de frică, neputință și vinovăție. “E grav. Ce-am făcut? De ce n-am venit mai devreme?”. Fix când eram aproape să apăs butonul de panică, o asistentă mi-a spus să nu mă îngrijorez și mi-a explicat că e ceva comun, că asta e procedura și că va fi mai bine imediat ce va primi antibiotic. Ca să nu o iau razna și să-mi canalizez energia în a-l liniști pe Theo, am crezut-o. Și a avut dreptate. Acum e ca nou, zburdă prin casă ca o căpriță. Așa că trecem abrupt la subiectul mama. Adică eu.

Din momentul în care ne-au mutat în camera noastră, eu am devenit, pentru patru zile și trei nopți, unica lui sursă de liniște, distracție, protecție, iubire și calm. De fapt, sunt conștientă că, împreună cu George, asta suntem de când am născut, dar, efectiv, în zilele petrecute în spital, am aflat că, atunci când ești părinte, nu există limită la butonul de volum cu care controlezi sentimentul pe care-l ai când “dai totul”. Totul devine absolut infinit. Ajungi să dai din tot ce ai, din ce vei avea și, uneori, și din ce nu credeai că ai avut vreodată.

Când am ajuns în spital, eram și eu bolnavă. De o săptămână îmi tot tușea în față, mă servea cu mâncare deja mestecată de el, mă invita în cortul lui din dormitor să ne jucăm respirând același aer și, noaptea, își găsea liniștea doar dacă dormea obraz în obraz cu mine. Am ajuns în spital bolnavă și, până în momentul în care am plecat acasă, am reușit, într-un mod bizar, să-mi pun boala pe pauză. Sau cel puțin am reușit să trăiesc cu o sinuzită oribilă, cu dureri de cap, urechi, dinți și corp, fără să le simt. Țin minte când mi-a zis Hitesh, instructorul meu de yoga din București, că a reușit să-și domolească prin meditație o durere de măsea, până să meargă la dentist. Cu cât se concentra pe altceva, cu atât durerea scădea din intensitate. Fascinată, mă întrebam cum o fi. Am aflat acum, când m-am concentrat atât de tare să-i iau lui durerea, că efectiv am reușit, accidental, s-o bag sub preș și pe a mea. Și spun s-o bag sub preș pentru că, după ce am ajuns acasă, după ce l-am spălat, i-am dat de mâncare, ne-am jucat, citit din nou cărți și băgat la somn, am lăsat garda jos. Mi-am făcut o baie, m-am băgat în pat și am simțit cum îmi cedează corpul. Când am pus pătura pe mine, m-am învelit cu toată durerea din ultima săptămână.

În spital, am trăit într-o stare de alertă continuă, cu inima cât un purice, cu un ibuprofen pe zi și cu mâncare cât pentru doi. Cât a fost bolnav, Theo n-a mâncat aproape nimic. Nu-i ardea decât de mandarine și unt pe pâine. Când intra în cameră domnul care ne aducea mâncarea la ore foarte fixe, cerea doar “bunt“, cuvânt pe care aici, în spital, l-a rostit prima oară. În schimb, eu, de stres, lipsă de inspirație și disperare, mâncam tot ce ni se aducea pe tăvile alea. Și porția mea, și porția lui. Iaurțele cu fructe, marmeladă în recipiente mici din plastic, smântână, clătite, brânză topită, unt, tocănițe, sălățele venite în casolete mici, legume, carne, paste, cartofi fierți fără sare și toată pâinea, până la ultima firimitură. Mâncam de parcă asta ar fi rezolvat problema mai rapid. Mâncam de parcă așa mi-aș fi rezolvat și celelalte nevoi de bază, precum o plimbare la aer curat, o baie caldă sau un somn bun. De atunci, la fel de haotic mănânc și acum.

Stăteam toată ziua cu pantalonii deschiși la burtă și testam tot felul de noi moduri prin care să-l amuz pe Theo. În bagajul pe care ni l-a adus George la spital, mai important decât periuțele noastre de dinți a fost Babu, maimuța lui Theo. Acest pluș cu ochii mari, terifiați, a trebuit să treacă prin tot ce a trecut Theo: luat temperatură, schimbat scutec, administrat antibiotic, ținut șosete pe picioare și adormit la ore corecte. Mai importante decât pijamalele mele au fost cărțile cu povești tâmpit de simple, pe care le citisem deja de sute de ori acasă, dar pe care aici, în spital, am reușit, nu-mi dau seama cum, să le mai dau cu talent. Schimbam vocile de la un personaj la altul cu un chef nebun. Cu cât Theo avea mai multe motive să fie indispus, cu atât mai tare mă motiva să mi-o ard mai ceva ca la teatrul radiofonic.

O pungă de mandarine adusă pachet de la George a devenit material de lucru pentru jumătate de zi. Aproape că am reușit să jonglez cu trei dintre ele. Le-am desfăcut în 30.000 de feluri, le-am rupt în feliuțe cât mai mici, ne-am făcut pălării din coajă. Le-am mirosit de 100 de ori, încercând să-l învăț pe Theo să miroasă inspirând. Nici până acum n-a reușit. El expiră puternic cu nasul în mandarină, apoi închide ochii spunând “mmm!“.

Deși avea în camera de spital un pat doar pentru el, Theo adormea liniștit acolo, dar se trezea peste noapte tușind, ca dintr-un coșmar, și realiza că ce i se întâmplă e un coșmar: era pe bune în locul ăla, era cu adevărat cablat la aparate. Tușea și-și freca nasul enervat, vrând să-și scoată tuburile din nări. Se calma doar la mine în brațe și dormea doar cu mine în pat. Așa că, trei nopți, am dormit cu el într-un pat de o singură persoană, în care eram prinși cu de-a sila într-un joc continuu de-a mațele-ncurcate. Spatele mă doare și acum și, cu toate că aș avea timp să fac ceva în legătură cu asta, stau în continuare în cele mai incomode poziții, de parcă m-aș pedepsi.

Trei zile am stat numai lângă el și nu am ieșit nici măcar pe holul spitalului. M-aș fi entuziasmat măcar să stau de vorbă cu asistentele, doctorii sau tipul care venea cu mâncarea, numai că, de fiecare dată când intra cineva în cameră, Theo urla terorizat, crezând că iar îl va atinge un necunoscut cu un stetoscop sau un termometru. Așa că, de fiecare dată când intram în contact cu cineva, îmi doream instant să dispară. De atunci am rămas în aceeași stare. Mă plimb puțin, văd rar oameni și anxietatea mea socială a explodat.

Nu-mi dau seama cum funcționez, dar, uneori, parcă sunt o mașinărie de reciclat răul. Iar de când am devenit mamă, mașinăria funcționează perfect. Cu cât mă obosește o situație mai tare, cu atât mă adâncesc în activități care mă obosesc și mai rău. Cu cât mănânc mai nesănătos, cu atât mănânc mai prost. Cu cât ceva mă ține departe de oameni pentru o perioadă, cu atât mai tare simt nevoia să mă izolez. Cu cât trece mai mult timp fără să scriu, cu atât vocea din capul meu e mai convingătoare când îmi spune că n-are niciun sens să o fac. E ciudat cum nu-mi mai găsesc deloc energia să-mi fac bine, dar am tot timpul resurse să-mi fac rău.

E final de an și îl termin gârbovită, mereu balonată, încruntată și (parcă nici nu-mi vine să mai scriu cuvântul ăsta, dar efectiv nu există unul mai bun să descrie felul în care mă simt) OBOSITĂ. Zilele în spital au fost cireșele de pe tortul epuizării, dar și picăturile care mi-au umplut paharul în care s-au strâns atâtea momente în care aș fi putut să fac ceva pentru mine, dar am ales să mă ignor. Efectiv nu mă mai suport.

Dar am un plan. Și termin anul cu o promisiune. În fiecare lună o să fac cel puțin cinci lucruri pentru mine. O să mă oblig să mă simt bine. O să fac pe dracu’n patru să-mi fac timp să mă simt din nou om. Și o să scriu despre ele aici, în primul rând ca să mă simt mai motivată să mă țin de treabă, în al doilea rând, ca să dau idei și altor mame obosite ca mine. Mi-ar plăcea să am și un al treilea motiv, ca să se lege textul frumos, dar Theo urlă în cealaltă cameră și, chiar dacă e cu taică-su, care face o treabă excelentă în a-l distra, tot mă simt ca și cum arde un apartament în bloc și trebuie să mă grăbesc să evacuăm clădirea.

Vă doresc și vouă un an nou cu mai mult de 5 lucruri frumoase pe lună!

Toate bune, bune de tot,
Alice