Curg apele pe mine. Transpir la subraț de stres, pe frunte de la căciulă și pe nas de la tot. Durează jumătate de oră să ieși din casă cu el iarna. De data asta am greșit și m-am îmbrăcat eu înainte să-l îmbrac. O greșeală fatală. Coborâm înfofoliți, cât se poate de încet, spre căruciorul parcat sub scară, la parter.

Ne oprim la fiecare treaptă. Pauză pentru el. Pentru mine, încă un moment în care îmi repet în minte o mantră care să mă țină departe de a-mi sări din pepeni direct în rolul ăla de mamă crizată, apucată, de care mi-e frică să cred că sunt, dar pe care o simt acolo, în fiecare por din piele, cum fierbe ca un must uitat într-o sticlă bine închisă. Presiune mare de tot. Transpir și mai tare parcă de la tot efortul pe care îl depun s-o țin pe mama asta în frâu.

Ajungem, până la urmă, la cărucior și simt o urmă de relaxare. Încă un pic și respir. Îl ridic în brațe, cred eu, cu un ultim efort și îl așez în cărucior. Mă lovește aerul care îi iese din combinezon. Căcat! S-a căcat!!

Vreau să plâng. Să mă trântesc în cur lângă cărucior și să urlu până vine cineva să mă salveze. Îl iau pe sus de data asta și, până intru în casă, sunt leoarcă. Îl dezbrac de combinezon. Miroase groaznic. E groasă, îmi zic. Îl pun pe masa de schimb, îl dezbrac și nimic. NIMIC.

Doar un pârț.

Ei bine, tocmai de asta, dragi prieteni, se simte atât de bine (și este efectiv esențial) să mai ieși din casă și fără copil. Îți pui geanta pe umăr și plutești spre oriunde ai vrea să mergi. Fără snack box, fără șervețele umede, scutece, draci, laci. Tu și treaba ta. Mare sau mică.

Binele cu forța din februarie chiar s-a simțit, uneori, băgat cu forța în programul meu. Nu numai că a fost lună scurtă (și s-a simțit maxim de fiecare dată când mă gândeam că trebuie să mai fac și ceva pentru mine), dar mare parte din ea Theo a fost bolnav, acasă, îmbolnăvindu-mă și pe mine.

Dar am reușit, totuși, să mă retrag de câteva ori din peisaj și să mă strecor, obosită, printr-un colț de lume în care puteam să iau o pauză.

M-am retras un pic la o expoziție

În primul weekend din februarie m-am îmbrăcat frumos și am plecat în oraș, la C/O Berlin, unde am dat de o aglomerație mare. Dar a meritat îmbulzeala. Am văzut două expoziții frumoase, care m-au deconectat total de realitatea mea.

Una dintre ele m-a plimbat printre fotografii făcute de artiști africani care redefinesc felul în care e văzut continentul. Fix acum, când scriu asta, îmi dau seama că am fost atât de pierdută în poveștile de acolo, că am uitat efectiv să fac o poză. Dar mi-a rămas în minte o tipă care s-a adăugat în pozele mamei ei din tinerețe, fix la aceeași vârstă. Îmbrăcată la fel, lângă mama ei, un pic blurată, ca o fantomă din viitor care îi vizita viața celei care i-a dat viață.

A doua expoziție a fost, efectiv, o colecție de Insta Stories din vacanțele lui Sam Youkilis, un artist care a adunat la un loc tot ce a postat pe Insta. Proiecțiile erau cât mine de mari, răsfirate printr-o cameră întunecată. Practic, m-am plimbat printre story-urile lui, pe care m-am bucurat că le-am văzut acolo, și nu online, pentru că am avut timp să le savurez atât cât să mă poarte peste tot pe unde a umblat. Destul de tare. Las aici Instagramul lui, dacă vreți să aruncați un ochi.

M-am retras un pic din Social Media

Și că tot veni vorba de Instagram, mi-am șters aplicația de pe telefon. Și mi-e foarte bine. În ultima vreme începusem, efectiv, să visez noaptea oameni de pe Internet pe care nu-i cunosc și faze pe care le-am văzut pentru câteva secunde în reels. Am zis că-i prea de tot. Plus că, după fiecare partidă de scroll necontrolat, când reușeam să ies din vortex, mă apuca o tristețe teribilă să știu că asta am făcut cu puținul meu timp liber.

Aș vrea să am curajul să-mi șterg contul complet, dar mă tot păcălesc că am nevoie de el. De exemplu, acum, probabil ca să îmi dau un motiv să-mi descarc din nou aplicația pe telefon, tot spun că m-ar ajuta să-mi promovez newsletterul ăsta. Dar e ok. Nu-i nevoie. Și dacă e nevoie, știu că o să trimiteți voi ce citiți aici fix unei persoane care are nevoie de asta.

Share

10 minute pe zi pentru genunchii mei

Februarie a fost o lună în care mai mult m-am gândit la sport decât am făcut. A fost luna în care, din lipsă de energie, dar cu o rușine prea mare pentru faptul că nu mă mișc, am dat, la un moment dat, play pe YouTube la un video cu sport pentru seniori.

M-a plictisit teribil, dar mi s-a părut atât de nice cum fiecare mișcare era făcută cu atâta grijă pentru ce ar putea să doară, încât am trecut de la rușine că nu fac sport la mai multă atenție pentru corp. Și am zis să le iau pe rând, începând cu genunchii mei sensibili, care îmi trimit mereu semnale să-i bag în seamă acum, cât încă nu e prea târziu. Așa că fac o serie de exerciții simple care chiar ajută. Le las aici și pentru genunchii voștri.

M-am retras câteva ore pe canapeaua unei prietene

Tot stau și încerc să-mi amintesc ce-am mai făcut interesant în afara vieții de mamă și îmi tot vine în minte o sâmbătă seară pe canapeaua unei prietene. Noi două, ceai, mâncărică de la un restaurant asiatic dubios de lângă blocul ei, un foc de șemineu care ardea pe televizorul din livingul ei, vorbăraie multă și cu liniște. E așa bine să-ți faci bine fără prea mult efort, fără prea multe planuri. A fost fix ce aveam nevoie.

Ne-am retras amândoi la un concert Chester Watson

Trecuseră cam trei luni de la ultima noatră ieșire împreună. Mai ieșim la masă cât timp Theo e la grădiniță, dar seara mergem în oraș când unul, când altul. Luase George două bilete la concertul unui tip pe care îl tot asculta de ceva vreme: Chester Watson. Habar n-aveam cine e, ce cântă. Mi-a zis doar că e un concert hip-hop. Am stat să mă gândesc dacă am fost vreodată în viața mea la un concert hip-hop și tot ce-mi amintesc sunt niște vagi imagini cu Paraziții pe la Costinești, când eram foarte mică. În fine, m-am pus pe sunat prieteni să văd cine ar putea să vină să stea cu Theo și, după ce am găsit un bun prieten samaritean, am zis: hai!

Concertele sunt cele mai dese evenimente care ne-au scos din casă pe amândoi odată, de când îl avem pe Theo. Nu știu de ce, dar parcă pentru un concert îmi vine mai ușor să-mi rog prietenii să ne ajute. Mi s-ar părea ciudat să le spun că vrem să mergem la cumpărături de tâmpenii împreună, că avem nevoie de o noapte într-un camping, doar noi doi într-un cort, sau că vrem pur și simplu să ne plimbăm kilometri întregi și să vorbim despre toate prostiile. Și, cu toate astea, de asta mi-e cel mai dor.

Dar ne-am simțit bine. N-am stat până la final. Am fumat pasiv weed de la toată lumea din jur, am căscat și am râs cu lacrimi de ce vedeam în jur și am obosit destul de repede. Pe Chester Watson l-am ascultat mai degrabă acasă, a doua zi, și mi-a plăcut. Las aici o piesă pe care am auzit-o și acolo.

Gata. Cât a mai rămas din martie, să fie cu mult bine!

Toate bune, bune de tot,
Alice