Mai încărcată ca oricare alt pasager. Așa coboram din avion. Rucsacul în spinare. Pe o parte, copilul „pământos”, cum îi spune tata de fiecare dată când îl ridică în brațe. Pe cealaltă parte, papornița doldora cu snacksuri, jucării, cărți cu stickere, cărți cu sunete, cartea mea (o glumă proastă, efectiv, când dau de ea încercând să găsesc ceva să mă ajute să-l mai țin pe Theo liniștit în brațe), șervețele umede, șervețele uscate, șervețele folosite, șervețele mototolite și făcute pachețele ce conțin bucăți de mâncare mestecată, firimituri care intră sub unghii când încerc să caut ceva la fundul sacului, toată răbdarea mea și un lipgloss cu care mă dau de fiecare dată când mă lovesc de el, ca să-mi aduc aminte că exist.

Pășesc pe pământ românesc, grăbită să ajung la căruciorul pe care oamenii cu veste, căști, semne rutiere și mereu cu câte un walkie-talkie în mână mi l-au lăsat la pământ, strâns, gata să-mi facă viața mai ușoară, dar nu înainte să mi-o facă efectiv imposibilă. Încărcată fizic și emoțional, după un zbor de două ore în care am muncit cu greu să țin un copil de aproape doi ani într-un singur loc, trebuie acum să desfac singură căruciorul, să trec prin această probă ce pare finală, după dificultate, dar nu e, că nimic nu se termină când ai un copil. Înțeleg motivele pentru care nu se bagă niciunul dintre oamenii ăștia să te ajute când îl strângi la predare sau îl desfaci la preluare, dar nu pot să înțeleg până la capăt de ce tocmai părinților trebuie să li se întâmplă și asta.

În fine. Las papornița jos, apuc căruciorul cu o mână, încerc să-l desfac, moment în care aud de lângă mine vocea unui tip drept, puternic și sigur pe el.

— Te ajut?

Eu, cu jumătate de gură, de parcă nu era evident că am nevoie de încă două mâini musculoase ca ale lui, îi răspund:

— Da, mulțumesc.

Dar nu mă ajută. Se apleacă, ia celălalt cărucior de lângă mine și pornește spre autobuz.

Un pic încurcată, dar în continuare în transa mea, cu scop foarte clar — să ieșim din aeroportul ăla fără să-mi pierd firea sau ceva din tot ce car —, mi-am văzut în continuare de treabă și am reușit totul și la două mâini.

Cu prezența în coaste a acestui om care m-a confuzat total, m-am tot gândit, în drum spre ieșire, la ajutorul de toate felurile pe care, în ultimii doi ani, l-am primit, nu l-am primit, mi-ar fi plăcut să-l primesc, ajutorul care mi-a fost de folos sau care mai degrabă m-a încurcat. La ajutorul pe care am învățat să-l primesc și pe care sper să-l primesc în continuare.

Înainte de toate, ca să știți cu cine aveți de-a face, aș vrea să mă prezint. Sunt mema asta. Iar de când am devenit mamă, începe să mă încurce din ce în ce mai mult.

Cu două luni înainte să nasc, deja mă apucau nervii când mă gândeam la cum voi primi toate sfaturile și părerile de care n-aveam nevoie. Vorbeam la telefon cu mama și mă activam ca un vulcan de fiecare dată când mă întreba pe când să vină la Berlin, când să cumpere biletele de avion. Îi tot explicam că nu-i nevoie. Biata femeie, și când nu aducea vorba, era nevoită să mă asculte cum EU, în primele trei luni, vreau să fiu doar EU și copilul MEU. Pentru că EU știu cel mai bine pentru MINE și pentru copilul MEU.

Nu mă contrazicea nimeni, dar mă simțeam contrazisă. Toată lumea încerca să mă streseze cât mai puțin, dar pe mine mă stresa toată lumea.

Simțeam să mă revolt cu tot corpul și să mă izolez, să-mi văd de viața asta nouă cum știu eu mai bine. Dar știam o laie. Nu vedeam pe nimeni în viitorul apropiat în afară de mine, de George și de bebeluș, pe care, fie vorba între noi, nu-l puteam vedea în niciun fel, pentru că efectiv nu puteam să-mi imaginez cum arată. Și mai era ceva ce nu-mi imaginasem niciodată: cum oboseala și iubirea primite în supradoze mă vor lăsa fără arme în lupta asta încăpățânată împotriva ajutorului.

Prima persoană cu care am vorbit la telefon după ce am născut a fost mama. M-a mai întrebat o dată când să vină. Cât se poate de repede. Așa i-am zis. Și a venit, iar eu m-am lăsat în grija ei ca într-un hamac, cu toată greutatea și greutățile mele.

Mă gândesc la ajutor și-mi mai vine în minte o supă pe care ne-au adus-o doi prieteni a doua zi după ce ne-am întors de la spital. N-au stat mult. L-au văzut pe Theo, ne-au felicitat și au ieșit pe ușa apartamentului nostru, înapoi în lumea de la care noi ne luasem rămas-bun pentru o vreme. Am rămas cu oala lor plină, într-o liniște ciudată. Mâncam și am început să plâng, cu lacrimi sărate fix cât trebuie, la fel ca supa. Plângeam de frică, de fericire, de dor și de izolare. Mă speria teribil faptul că o parte mică, mică, mică de tot din mine voia deja să fugă afară pe ușă după ei.

Când mă gândesc la ajutor, îmi aduc aminte de o femeie frumoasă, îmbrăcată ca o profă de franceză. Își lega bicicleta și a văzut că mi se dezlegase șiretul. Eu nici nu observasem, de burtă. Eram gravidă în nouă luni. Așa că m-am trezit cu o străină îngenuncheată în fața mea, legându-mi șiretul de parcă eram fie-sa, pe care o pregătea de școală.

În tot timpul ăsta, am primit și mult ajutor de tipul muscă enervantă, care te bâzâie fix când ai cea mai mare nevoie să te concentrezi la ceva. Mâini care îți urmăresc mișcările, încercând să facă fix ce fac mâinile tale. Mai exact, mâini care vor să pună odată cu tine bebelușul în cărucior. Sau mâini care mai rău te încurcă încercând să te ajute să pui copilul în marsupiu, cu toate că habar n-au ce fac. Mâini care nu se opresc când le spui că te descurci. N-o să uit niciodată mâna care, la un moment dat, mi-a ajutat mâna să-i duc lui Theo suzeta la gură. Pe cât de absurd și enervant a fost gestul, pe atât de mult mă topește dorința de a ajuta, care trebuie să fi fost extrem de mare, de n-a conștientizat penibilul situației.

Bani. Bani. Bani. Bani. Am primit mulți bani. „Nu-i nevoie. Mulțumim. Ne descurcăm.” Dar adevărul e că ne-am descurcat și mai bine cu ajutorul lor.

Mă gândesc și la ajutorul de la toți bărbații care au apucat de-o parte a căruciorului și au cărat cu mine copilul pe scările din toate locurile în care îmi lipsea un lift. Mereu mă emoționează să împart cu ei, așa străini cum sunt, un moment atât de intim și încărcat de responsabilitate. Noi doi și o singură misiune.

Cel mai dureros meltdown pe care l-a avut Theo până acum s-a întâmplat într-un tren. O oră și zece minute a plâns, a urlat și s-a contorsionat în brațele mele. Toți oamenii din jur m-au ajutat enorm făcând absolut nimic. Doar m-au privit și mi-au zâmbit cu compasiune. Iar cireașa de pe tortul acestui tren plin de empatici a fost o tipă care, văzându-mă în transă, a venit și mi-a oferit o sticlă cu apă, de care chiar aveam nevoie. Atunci mai mult ca niciodată.

În schimb, un alt domn care stătea lângă mine în avion a încercat să mă convingă să i-l dau pe Theo în brațe ca să-l potolească el din plâns. Îmi garanta că n-o să mai zică nici pâs, că el are experiență, că a crescut 7 copii. Toate astea în timp ce avionul decola și semnul de centură ne stătea aprins deasupra capetelor, ca un reminder că asta ar fi cea mai proastă idee.

Ajutor primesc de la toți prietenii care au răbdarea să ducem împreună până la capăt conversații defazate și întrerupte de Theo. Și de la prietenii care mă vizitează și intră în lumea mea gălăgioasă, haotică, doar de dragul de a mai petrece niște timp cu mine. Și de la soră-mea. Tot timpul, nelimitat. Și mai ales de la prietenele mele mame, cu care rupem în două grupul de WhatsApp. Și de la mamele de pe Internet, pe care nu le cunosc, dar cu care vorbesc de parcă le-aș ști de o viață.

Cu gândul la toate astea, intru în liftul aeroportului, apăs pe buton și simt pe cineva alergând spre lift. Oprește ușa care tocmai dădea să se închidă. Mă întorc și dau de tipul de mai devreme care mă întreabă un pic îngrijorat:

— Nu te supăra, ăsta e al tău, nu?

Mă uit la mâna lui care ținea un cărucior și realizez ce se întâmplă.

Omul luase căruciorul altor părinți crezând că e al meu și l-a cărat tot drumul urmărindu-mă prin aeroport.

În timp ce-i explicam că îmi pare rău, că nu mi-am dat seama să-i zic, că eu am deja un cărucior, că de ce aș fi avut două, că am crezut că vrea să mă ajute cu al meu, ușa liftului se închidea lin în fața lui transformată de îngrijorare pe sunetul celui mai lung „Fuuuuck“ pe care l-am auzit vreodată. Atât a mai putut să-mi răspundă când și-a dat seama în ce s-a băgat.

Și uite așa am cunoscut și ajutorul care te face să te simți cel mai prost.

Share

Toate bune, bune de tot,
Alice